Ce fac, ce simt, ce scriu?

Bun, deci, cu ce sa incep?

Am revenit dupa o mare perioada in care m-am dat disparuta din aceasta lume fantastica a scrisului in care eram patrunsa in totalitate. Mi-am pierdut curajul de a scrie, ideile, imaginatia si am ales sa dispar din acest univers si sa raman in cel paralel in care sunt un elev de clasa a 11a care isi ocupa timpul invatand pentru admiterea la medicina.

Astazi am simtit nevoia sa scriu. De multe ori am vrut sa mi arunc sentimentele si frustrarile aici dar am ales sa plâng si sa le pastrez pentru mine. Acum scriu tot pentru mine, dar si pentru voi. N-am mai facut de mult timp asta si nu am vrut sa pierd blogul, universul meu inspirat din basme, ci sa-i rescriu povestea mai frumos că din ultima zi de vara si pana acum nu am mai avut curaj sa pașesc in lumea scrisului, sa ma exprim frumos si pentru mine si pentru toti ceilalti.

Imi era dor de asta. Nu de multe ori spun ca imi e dor de ceva. Dar sa scriu, imi era un mare dor. Timpul asta nenorocit mi-a facut felul si nu mi-a mai dat ocazia sa ma bucur de absolut nimic. 

Azi am zis sa ii dau peste nas timpului si sa fac ceva pentru mine. Sa scriu. Sa imi arunc sentimentele intr-un spatiu pustiu, lipsit de culoare si pe care mai apoi sa il transform in ceva viu colorat. Cu sentimentele mele nici nu cred ca o sa iasa prea colorat.

 Cand sunt trista imi place sa scriu si sa imi fac filme despre anumite lucruri care s-ar putea intampla. Sau sa dorm si sa plang si iar sa dorm.aaa.si sa mananc, evident

Si nu stiu daca ati trecut prin asta dar, va spun ca atunci cand sunteti trist din cauza unei persoane importante din viata voastra, simtiti ca sunteti nimeni, ca nu mai aveti nimic si ca viata voastra practic nu mai are o continuitate cu tot amalgamul ala de sentimente haotice de tristete acoperite de masca aia dura pe care o purtam cu totii si fara de care, multora poate ne-ar fi mai bine, sau mai rau. De exemplu, mie mi-ar fi mai bine, si ce sa vezi ca eu nu reusesc sa renunt  la masca asta si sa raman eu cea sensibila si firava, care la prima vorba spusa gresit, arunca siroaie de lacrimi pana se linisteste, eu cea care e iubitoare si intelegatoare, eu. 

Deja incep sa palavragesc aici pana ajung la limita de cuvinte dar asa face omul cand e trist.. si nu prea sta bine treaba cu tristetea asta, ca parca ne imbraca lumea intr-o mare haina de tristete... cica sa tina oare de horoscop, de astre? Pe naiba! Tine de noi insine. Suntem cei care provocam tristetea dar si cei care o pot elimina sau evita in anumite cazuri.

Dupa formatul obisnuit al gandirii mele, ma informam ce e aia tristete in dex si dupa stateam si ma intindeam cu vorbele pana ma plictiseam si nu mai aveam un subiect de dezvoltat demn de o postare frumoasa, care sa mi faca o revenire si mai frumoasa. Dar si eu am gandit destul de prost sa revin cu o postare despre tristete cand as fi putut sa scriu atat de multe lucruri despre iubire si despre fericire, dupa cum obisnuiam si pana acum.

Vedeti voi, sunt momente in care suntem tristi si automat gandurile noastre sunt gri si incețoșate fara un drum clar si frumos ca atunci cand suntem fericiți si știm ca nu poate sa ne mearga mai bine de atat.

El stie ca sunt trista. Sufletul meu. Persoana mea iubita. Știe bine. Si ce face? Sufera cu mine. Banuiesc. Sufletule ce faci?

Persoana mea stii ca te iubesc? Si ca vreau sa mi fi alaturi si la bine si la rau, dar mai ales cand sunt trista ca acum? 

Ca toti suntem trisiti, si eu va sunt alaturi cat pot tuturor celor apropiati mie. Si asta ma face mai fericita, cred.

Acum chiar nu stiu ce simt, ce gandesc, ce scriu. 

Doar vreau sa stiu cum sunt, ce fac, ce simt. Si prin scris aflu asta.