Pe ei cine ii asculta? Lor cine le observa zambetul? Lor cine le apreciaza eforturile? Nu multi.Si de asta sunt sigura.
Astazi,am avut ocazia sa merg inca o data la Scoala Speciala Nr.1 din Ploiesti, alaturi de colegii mei de clasa..Am fost repartizati la diferite clase,de fiecare data schimbandu-se clasa la care ne trimit.
Am ajuns la clasa pregatitoare,unde erau 3 baietei si 2 fetite,toti fiind "speciali"...
Am avut ocazia ca intr-o ora,cat am stat alaturi de ei,sa-i vad,fericiti,pe fiecare,facand ce le place.
Cele 2 fete si 2 dintre baietei,aveau deficiente de vorbire.Nu puteau sa spuna nici macar "mama"...iar asta m-a intristat foarte mult,deoarece si ei isi doresc sa vorbeasca la fel ca si noi,sa strige atunci cand vor iesi in parc,sa se bucure ca invata alfabetul si pot canta cantecele...Dar din pacate sunt inchisi intr-o alta lume,incapabila,care nu le da posibilitatea de a fi mereu fericiti.
Cand se joaca cu plastilina,sau picteaza,si chiar si cand ii vezi ca se joaca cu masinutele sau cu papusile,isi doresc sa zica ceva,sa ne atraga atentia,sau sa comunice cu noi,sa se simta in centrul atentiei,sa se simta normali.
La asociatia la care sunt voluntara,am cunoscut o fetita cu care lucrez saptamanal,care este imobilizata in scaun cu rotile,si am avut ocazia sa vad ceea ce simte,sa ii ascult parerea despre viata pe care o traieste...iar atunci cand am vorbit despre aceasta tema,mi-a zis ca are o singura dorinta: "Sa fie un om normal". Atunci cand am auzit,mi-a disparut zambetul total de pe buze,si m-a pus pe ganduri. Mi-as fi dorit sa o ascult mai mult.Sa imi spuna mai multe,mi-a spus doar despre greutatile prin care a trecut si ea si familia ei...
Si totusi,intrebarea mea este: Cine ii trateaza si pe ei cum sunt tratai ceilalti? Cine ii asculta? Cine le bucura momentele petrecute intre 4 pereti sau cine ii ajuta sa uite pentru cateva momente de cele prin care trec?
Ei bine,imi raspund singura la intrebare,nu sunt multi oameni care se pun in locul lor,care isi imagineaza cum e viata lor de zi cu zi,cat de greu le este lor,si cat de neglijati sunt. Eu una,sunt printre cei ce sunt foarte interesati de viata lor,imi doresc sa ii vad zambind,sa ii vad fericiti.Sa aiba ocazia sa fie tratati la fel ca si cei normali,sa nu se simta dezintegrati.
Poestile acestor copii sunt diferite,fiecare are povestea lui,unele facandu-te sa versi o lacrima si sa-ti doresti ca si el sa fie la fel ca si tine.Ca si lui sa i se fi cumparat la fel de multe dulciuri,hainute,jucarii cum ti s-au cumparat si tie. Parintii tai se gandeau ca tu sa ai tot ce iti doresti pus pe tava,parintii lor se gandesc mai intai sa aiba bani sa le achite tratamentele si sedintele de recuperaresi poate sa-i inscrie si la o scoala normala,si sa-i faca sa se integreze.
Tu in vacanta de vara,spre exemplu,in fiecare zi si te joci cu colegii,spre deosebire de ei care stau intre 4 pereti si poate citesc sau coloreaza,daca sunt capabili,si sunt fericiti atunci cand ii scot parintii afara.
Care e diferenta dintre ei si noi?
Un scaun cu rotile sau niste dizabilitati fizice sau psihice,nu ne determina sa ii caracterizam sau sa ii comparam cu noi.
Si ei sunt oameni.Si ei au o viata.Si ei si-ar dori sa fie normali.Dar Dumnezeu le-a dat o viata plina de provocari si de suisuri si coborasuri,deoarece stia ca ei sunt puternici,mai puternici decat noi,si vor trece peste toate.
Imi pare foarte rau ca ei sunt neglijati.Sunt niste ingeri ce ar merita sa fie fericiti.Sa se simta impliniti.Dar din pacate,noi nu suntem capabili de asta,deci,noi suntem mai incapabili decat ei.
Si datorita acestor ore de voluntariat pe care le fac,imi dezvolt personalitatea,dar in primul rand,imi pun cateva minute mintea in locul lor si vad cum ar fi viata cu adevarat.
Si acum,daca maine ne-ai trezi de dimineata,morocanos ca trebuie sa te duci la scoala,dar incercand sa te ridici simti ca esti imobilizat la pat,ca nu poti sa iti misti picioarele,ca nu le simti,si iti vezi mama venind cu scaunul cu rotile ca sa te ajute sa te ridici,si sa astepti sa iti vina profesorul acasa,pentru ca tu esti diagnosticat cu un grad ridicat de handicap si nu exista scoli care sa te primeasca,si asa ca,statul sa gandit,ca macar atat sa poata sa iti acorde,un profesor particular,si o pensie peciala. Ca asta te ajuta pe tine sa te gandesti ca esti" incapabil de viata asta".
Si cu toate asta,ce ti-ai zice,daca te-ai vedea asa? Ai inchide ochii,ai scutura capul,incercand sa te trezesti din acel cosmar..Ok. Te-ai trezit,si acum? ce ramane de facut? sa te trezesti si sa multumesti ca tu ai o viata normala si ca a fost ales sa intampini alte tipuri de probleme.
Dar ei?... Ei ce fac? se roaga sa aiba o viata normala desi stiind ca nu se va intampla asta...
Si atunci "cand ma voi face mare" si voi fi pe picioarele mele,voi face tot ce este posibil sa ajut cat mai multi oameni ca ei.Fiecare din ei merita.
Si in concluzie....acesti ingeri,merita ocrotiti,merita sa fie ascultati,sa fie apreciati,merita mai mult decat noi.
"Nu este usor sa zbori fara aripi..."
Astazi,am avut ocazia sa merg inca o data la Scoala Speciala Nr.1 din Ploiesti, alaturi de colegii mei de clasa..Am fost repartizati la diferite clase,de fiecare data schimbandu-se clasa la care ne trimit.
Am ajuns la clasa pregatitoare,unde erau 3 baietei si 2 fetite,toti fiind "speciali"...Am avut ocazia ca intr-o ora,cat am stat alaturi de ei,sa-i vad,fericiti,pe fiecare,facand ce le place.
Cele 2 fete si 2 dintre baietei,aveau deficiente de vorbire.Nu puteau sa spuna nici macar "mama"...iar asta m-a intristat foarte mult,deoarece si ei isi doresc sa vorbeasca la fel ca si noi,sa strige atunci cand vor iesi in parc,sa se bucure ca invata alfabetul si pot canta cantecele...Dar din pacate sunt inchisi intr-o alta lume,incapabila,care nu le da posibilitatea de a fi mereu fericiti.
Cand se joaca cu plastilina,sau picteaza,si chiar si cand ii vezi ca se joaca cu masinutele sau cu papusile,isi doresc sa zica ceva,sa ne atraga atentia,sau sa comunice cu noi,sa se simta in centrul atentiei,sa se simta normali.
La asociatia la care sunt voluntara,am cunoscut o fetita cu care lucrez saptamanal,care este imobilizata in scaun cu rotile,si am avut ocazia sa vad ceea ce simte,sa ii ascult parerea despre viata pe care o traieste...iar atunci cand am vorbit despre aceasta tema,mi-a zis ca are o singura dorinta: "Sa fie un om normal". Atunci cand am auzit,mi-a disparut zambetul total de pe buze,si m-a pus pe ganduri. Mi-as fi dorit sa o ascult mai mult.Sa imi spuna mai multe,mi-a spus doar despre greutatile prin care a trecut si ea si familia ei...
Si totusi,intrebarea mea este: Cine ii trateaza si pe ei cum sunt tratai ceilalti? Cine ii asculta? Cine le bucura momentele petrecute intre 4 pereti sau cine ii ajuta sa uite pentru cateva momente de cele prin care trec?
Ei bine,imi raspund singura la intrebare,nu sunt multi oameni care se pun in locul lor,care isi imagineaza cum e viata lor de zi cu zi,cat de greu le este lor,si cat de neglijati sunt. Eu una,sunt printre cei ce sunt foarte interesati de viata lor,imi doresc sa ii vad zambind,sa ii vad fericiti.Sa aiba ocazia sa fie tratati la fel ca si cei normali,sa nu se simta dezintegrati.
Poestile acestor copii sunt diferite,fiecare are povestea lui,unele facandu-te sa versi o lacrima si sa-ti doresti ca si el sa fie la fel ca si tine.Ca si lui sa i se fi cumparat la fel de multe dulciuri,hainute,jucarii cum ti s-au cumparat si tie. Parintii tai se gandeau ca tu sa ai tot ce iti doresti pus pe tava,parintii lor se gandesc mai intai sa aiba bani sa le achite tratamentele si sedintele de recuperaresi poate sa-i inscrie si la o scoala normala,si sa-i faca sa se integreze.
Tu in vacanta de vara,spre exemplu,in fiecare zi si te joci cu colegii,spre deosebire de ei care stau intre 4 pereti si poate citesc sau coloreaza,daca sunt capabili,si sunt fericiti atunci cand ii scot parintii afara.
Care e diferenta dintre ei si noi?
Un scaun cu rotile sau niste dizabilitati fizice sau psihice,nu ne determina sa ii caracterizam sau sa ii comparam cu noi.
Si ei sunt oameni.Si ei au o viata.Si ei si-ar dori sa fie normali.Dar Dumnezeu le-a dat o viata plina de provocari si de suisuri si coborasuri,deoarece stia ca ei sunt puternici,mai puternici decat noi,si vor trece peste toate.
Imi pare foarte rau ca ei sunt neglijati.Sunt niste ingeri ce ar merita sa fie fericiti.Sa se simta impliniti.Dar din pacate,noi nu suntem capabili de asta,deci,noi suntem mai incapabili decat ei.
Si datorita acestor ore de voluntariat pe care le fac,imi dezvolt personalitatea,dar in primul rand,imi pun cateva minute mintea in locul lor si vad cum ar fi viata cu adevarat.
Si acum,daca maine ne-ai trezi de dimineata,morocanos ca trebuie sa te duci la scoala,dar incercand sa te ridici simti ca esti imobilizat la pat,ca nu poti sa iti misti picioarele,ca nu le simti,si iti vezi mama venind cu scaunul cu rotile ca sa te ajute sa te ridici,si sa astepti sa iti vina profesorul acasa,pentru ca tu esti diagnosticat cu un grad ridicat de handicap si nu exista scoli care sa te primeasca,si asa ca,statul sa gandit,ca macar atat sa poata sa iti acorde,un profesor particular,si o pensie peciala. Ca asta te ajuta pe tine sa te gandesti ca esti" incapabil de viata asta".
Si cu toate asta,ce ti-ai zice,daca te-ai vedea asa? Ai inchide ochii,ai scutura capul,incercand sa te trezesti din acel cosmar..Ok. Te-ai trezit,si acum? ce ramane de facut? sa te trezesti si sa multumesti ca tu ai o viata normala si ca a fost ales sa intampini alte tipuri de probleme.
Dar ei?... Ei ce fac? se roaga sa aiba o viata normala desi stiind ca nu se va intampla asta...
Si atunci "cand ma voi face mare" si voi fi pe picioarele mele,voi face tot ce este posibil sa ajut cat mai multi oameni ca ei.Fiecare din ei merita.
Si in concluzie....acesti ingeri,merita ocrotiti,merita sa fie ascultati,sa fie apreciati,merita mai mult decat noi.
"Nu este usor sa zbori fara aripi..."
Comentarii
Trimiteți un comentariu