Astazi,in liceul in care invat, Ion Luca Caragiale din Ploiesti,a avut loc o activitate speciala,intitulata "Eroi pentru noi" in care am avut ca si invitati speciali,pe Principele Radu al Romaniei,si doi militari,raniti in luptele din Afganistan.
Incerc sa-i prezint pe acesti doi eroi,pentru tara noastra,care acum,chiar daca au trecut prin multe probleme si peste multe obstacole ale vietii,inca isi slujesc cu ardoare si respect patria.
Eugen Mănăilă, plutonier adjutant al Armatei Române, patrula într-un HUMVEE, alături de colegii lui. Era a doua misiune a soldatului nostru în zona Qalat, din Afganistan. Puţin după ora 6 dimineaţa, coloana soldaţilor a fost atacată de talibani. Vehicolul a sărit în aer. A urmat un schimb de focuri. Eugen Mănăilă a fost grav rănit.
Din detaliile pe care ni le-a dezvaluit noua,elevilor,s-a ales cu 2-3 coaste rupte,o mana,un picior, si citez "Un fleac,cum spunea regretatul sergiu Nicolaescu" Din ce informatii se regasesc pe internet,s-a ales cu partea dreaptă a corpului despicată, însă cu toate acestea soldatul nu și-a pierdut speranța și a demonstrat că viața nu se termină când vrea soarta.
Chiar daca,in urma acelui incident,a ajuns sa-si petreaca o parte din viata,mai precis 6 luni,intr-un scaun cu rotile si a trecut prin numeroase operatii,a realizat ca,Dumnezeu a vrut ca el sa duca mai departe viata de militar,si sa-si serveasca tara in continuare.<<Când eram în căruțul cu rotile, am zis: Băi, tu trebuie să te ridici în picioare!>>A reusit sa se refaca,totul prin sport.Si pe noi ne-a sfatuit,ca si cum si-ar fi sfatuit fiica,sa faca sport,ca acesta este primul atuu al unui militar,conditia fizica.
Si ne-a dezvalui secretele carierei de militar.Si asta m-a determinat si mai tare,sa pun aceasta meserie,pe lista viitorului.
Incercand sa nu prezinte detalii despre razboi,pentru ca multe dintre ele erau dureroase,a ales sa abordeze partea frumoasa a armatei,si a carierei de militar.
Poate esti departe de familie,de casa,de tot ce ti-ai dori,dar stii ca merita,ca-ti servesti patria,si lupti pentru tara ta,pentru viitorul ei,si pentru ca,peste ani,sa fii mandru,ca ai contribuit la schimbarea acestei tari.
Dupa toate cuvintele pe care ni le-a adresat noua,elevilor,eu am ramas profund impresionata.Chiar daca nu mai poate indeplini o functie de luptator in cadrul Armatei Romane,a ales,sa lucreze in comandamentul unei unitati militare si,cel mai important,sa participe la JOCURILE PARALIMPICE INVICTUS (de neinvins).Proba lui forte este tirul cu arcul,iar in septembrie,speram sa vina din Toronto,invingator.
19 februarie 2010 a fost ziua in care totul s-a schimbat.In care lumea a devenit o alta,pentru Eugen,care de atunci,ranit grav,urma sa-si petreaca restul vietii facand recuperare.
Dar cu toate aceste amanunte,astazi,9 martie 2017,el a fost prezent in fata noastra,si si-a retrait clipele cumplite din razboi,odata cu noi,prin niste simple vorbe.
Si am incercat sa ma pun in pielea lui.Nu este usor sa-ti vezi fratii de arme incetand din viata langa tine,nu e usor sa te lupti,sa-ti pui viata pe tava pentru tara ta,poate in Afganistan sau oriunde in alta tara,chiar daca aici,in Romania,este pace si totul e bine si frumos si nimic nu ne da de temut.
Ei bine,ei au grija ca noi sa nu ne gandim si la razboi.Ei au grija sa ducem viata buna,fara rascoale,fara razboaie,fara moarte si fara regrete. Dar ei pier in fiecare zi.Multi dintre militari,sunt rapusi in razboi.Si cine stie asta in afara de familiile indurerate? Unii sunt atat de relaxati,a pai au ei grija de tara,ce ne pasa noua. Ei bine..nu e totul atat de roz.
Au ei grija de tara,dar noi nici macar un gram de respect nu le acordam? Ar trebui sa fie cei mai respecati oameni.Ei si doctorii.Pentru ca ne salveaza vietile,cu pretul vietii lor.
Locotenent-colonel Dorin Petrut a fost ranit in urma unui atac cu racheta langa Aeroportul international din Bagdad, pe 11 septembrie 2007. Intrebarea principala a fost daca poate fi salvat.Raspunsul a fost DA.
Ar fi trebuit sa i se amputeze piciorul.Dar acum,are o tija in picior,care si pe el,l-a determinat sa nu renunte,ca viata lui merge mai departe,chiar daca nu va mai fi prezent,acolo la razboi,va fi cu sufletul,la generatiile actuale,care se lupta pentru pacea tarii.
Acest militar roman,ce a fost ranit in Irak,a fost medaliat de NATO...Si el este un erou.Toti membrii Armate Romane sunt eroi.
Din ceea ce ne-a povestit,el s-a aruncat sa apere un alt militar american,in cele din urma el fiind cel care a fost afectat mai grav.Deci,si in armata,exista momente din acestea.Momente in care si cel de langa tine este important.Si viata lui meritasa nu se opreasca.
Acesti doi oameni,sunt pentru noi,sau pentru mine,in special,niste eroi desavarsiti,care merita tot respectul si admiratia noastra,a tuturor.
Nu multi dintre noi se gandesc la cate astfel de evenimente si de atacuri au loc in timpul razboiului.
Astazi,s-au adus in discutie doar 28 de nume,28 de suflete ce acum stau si ne pazesc de sus,28 de poze ce stau asezate in sufragerie si care sunt privite cu tristete,dor si admiratie de care copiii lor,gandindu-se ca tatal lor,a fost cel mai bun militar,iar viata lui este mai buna acolo.
Din pacate,nici cei in viata nu sunt apreciati destul,pentru tot efortul pe care il depun.Pentru toata munca si pentru tot respectul si patriotismul de care dau dovada.
Am fost interesata,si mi-am facut curajul sa le adresez o intrebare.S-a facut liniste in sala.Toate privirile s-au indreptat spre mine.Si am vrut sa primesc raspunsul la o intrebare,la care cred ca raspund destul de des."Ce i-a determinat sa aleaga aceasta cariera de militari? Poate a fost din familie,cu parinti,bunici militari,dar ar fi existat si acea sclipire sau dorinta arzatoare sa fie militari"
Raspunsurile m-au surprins placut si din ele am invatat faptul ca,daca imi doresc ceva,pot sa o fac,indiferent de cei din jur,sau de alte obstacole.
Si pentru ca,am dorit sa ma inscriu la liceul militar dar,problemele mele cu vederea au fost un obstacol,am ales sa continui cu un liceu normal iar apoi,cine stie ce imi va rezerva viitorul,sa ajung in armata.Nu in armata exclusiv.Armata este grea.Razboiul este greu.Viata acolo este dificila.Totul depinde de mine.Si politia este un punct pe lista mea.Mi-au spus sa nu ma dau batuta.Mi-au spus ca nimic nu ma poate impiedica. PRIN SPORT SI INVATATURA,VOI REUSI.Nu neaparat in cariera militara,in tot ceea ce vreau sa fac.Dar acum nu vorbesc despre mine...
Vorbesc despre acesti eroi.Acesti oameni minunati pe care am avut ocazia sa-i intalnesc.
Si le multumesc tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui eveniment,pe care nu-l voi uita niciodata.Si mai ales ca,am decis sa scriu despre aceasta zi,9 martie 2017,pe blogul meu,si aici va ramane,pentru a vedea si alti oameni povestea eroilor romani.
Nu doar despre acestia 2 este vorba.Despre toti.Absolut toti membrii armatei romane.Toti merita apreciati.
Iar eu una,ii respect si ii apreciez din tot sufletul meu! Merita respectati.
Si merita sprijiniti,pentru ca au puterea sa participe la jocurile Paralimpice,dupa episoadele tragice din viata lor,ce i-au marcat.
"GO INVICTUS!" Va dorim victoria!
Eugen Mănăilă, plutonier adjutant al Armatei Române, patrula într-un HUMVEE, alături de colegii lui. Era a doua misiune a soldatului nostru în zona Qalat, din Afganistan. Puţin după ora 6 dimineaţa, coloana soldaţilor a fost atacată de talibani. Vehicolul a sărit în aer. A urmat un schimb de focuri. Eugen Mănăilă a fost grav rănit.
Din detaliile pe care ni le-a dezvaluit noua,elevilor,s-a ales cu 2-3 coaste rupte,o mana,un picior, si citez "Un fleac,cum spunea regretatul sergiu Nicolaescu" Din ce informatii se regasesc pe internet,s-a ales cu partea dreaptă a corpului despicată, însă cu toate acestea soldatul nu și-a pierdut speranța și a demonstrat că viața nu se termină când vrea soarta.
Chiar daca,in urma acelui incident,a ajuns sa-si petreaca o parte din viata,mai precis 6 luni,intr-un scaun cu rotile si a trecut prin numeroase operatii,a realizat ca,Dumnezeu a vrut ca el sa duca mai departe viata de militar,si sa-si serveasca tara in continuare.<<Când eram în căruțul cu rotile, am zis: Băi, tu trebuie să te ridici în picioare!>>A reusit sa se refaca,totul prin sport.Si pe noi ne-a sfatuit,ca si cum si-ar fi sfatuit fiica,sa faca sport,ca acesta este primul atuu al unui militar,conditia fizica.
Si ne-a dezvalui secretele carierei de militar.Si asta m-a determinat si mai tare,sa pun aceasta meserie,pe lista viitorului.
Incercand sa nu prezinte detalii despre razboi,pentru ca multe dintre ele erau dureroase,a ales sa abordeze partea frumoasa a armatei,si a carierei de militar.
Poate esti departe de familie,de casa,de tot ce ti-ai dori,dar stii ca merita,ca-ti servesti patria,si lupti pentru tara ta,pentru viitorul ei,si pentru ca,peste ani,sa fii mandru,ca ai contribuit la schimbarea acestei tari.
Dupa toate cuvintele pe care ni le-a adresat noua,elevilor,eu am ramas profund impresionata.Chiar daca nu mai poate indeplini o functie de luptator in cadrul Armatei Romane,a ales,sa lucreze in comandamentul unei unitati militare si,cel mai important,sa participe la JOCURILE PARALIMPICE INVICTUS (de neinvins).Proba lui forte este tirul cu arcul,iar in septembrie,speram sa vina din Toronto,invingator.
19 februarie 2010 a fost ziua in care totul s-a schimbat.In care lumea a devenit o alta,pentru Eugen,care de atunci,ranit grav,urma sa-si petreaca restul vietii facand recuperare.
Dar cu toate aceste amanunte,astazi,9 martie 2017,el a fost prezent in fata noastra,si si-a retrait clipele cumplite din razboi,odata cu noi,prin niste simple vorbe.
Si am incercat sa ma pun in pielea lui.Nu este usor sa-ti vezi fratii de arme incetand din viata langa tine,nu e usor sa te lupti,sa-ti pui viata pe tava pentru tara ta,poate in Afganistan sau oriunde in alta tara,chiar daca aici,in Romania,este pace si totul e bine si frumos si nimic nu ne da de temut.
Ei bine,ei au grija ca noi sa nu ne gandim si la razboi.Ei au grija sa ducem viata buna,fara rascoale,fara razboaie,fara moarte si fara regrete. Dar ei pier in fiecare zi.Multi dintre militari,sunt rapusi in razboi.Si cine stie asta in afara de familiile indurerate? Unii sunt atat de relaxati,a pai au ei grija de tara,ce ne pasa noua. Ei bine..nu e totul atat de roz.
Au ei grija de tara,dar noi nici macar un gram de respect nu le acordam? Ar trebui sa fie cei mai respecati oameni.Ei si doctorii.Pentru ca ne salveaza vietile,cu pretul vietii lor.
Locotenent-colonel Dorin Petrut a fost ranit in urma unui atac cu racheta langa Aeroportul international din Bagdad, pe 11 septembrie 2007. Intrebarea principala a fost daca poate fi salvat.Raspunsul a fost DA.
Ar fi trebuit sa i se amputeze piciorul.Dar acum,are o tija in picior,care si pe el,l-a determinat sa nu renunte,ca viata lui merge mai departe,chiar daca nu va mai fi prezent,acolo la razboi,va fi cu sufletul,la generatiile actuale,care se lupta pentru pacea tarii.
Acest militar roman,ce a fost ranit in Irak,a fost medaliat de NATO...Si el este un erou.Toti membrii Armate Romane sunt eroi.
Din ceea ce ne-a povestit,el s-a aruncat sa apere un alt militar american,in cele din urma el fiind cel care a fost afectat mai grav.Deci,si in armata,exista momente din acestea.Momente in care si cel de langa tine este important.Si viata lui meritasa nu se opreasca.
Acesti doi oameni,sunt pentru noi,sau pentru mine,in special,niste eroi desavarsiti,care merita tot respectul si admiratia noastra,a tuturor.
Nu multi dintre noi se gandesc la cate astfel de evenimente si de atacuri au loc in timpul razboiului.
Astazi,s-au adus in discutie doar 28 de nume,28 de suflete ce acum stau si ne pazesc de sus,28 de poze ce stau asezate in sufragerie si care sunt privite cu tristete,dor si admiratie de care copiii lor,gandindu-se ca tatal lor,a fost cel mai bun militar,iar viata lui este mai buna acolo.
Din pacate,nici cei in viata nu sunt apreciati destul,pentru tot efortul pe care il depun.Pentru toata munca si pentru tot respectul si patriotismul de care dau dovada.
Am fost interesata,si mi-am facut curajul sa le adresez o intrebare.S-a facut liniste in sala.Toate privirile s-au indreptat spre mine.Si am vrut sa primesc raspunsul la o intrebare,la care cred ca raspund destul de des."Ce i-a determinat sa aleaga aceasta cariera de militari? Poate a fost din familie,cu parinti,bunici militari,dar ar fi existat si acea sclipire sau dorinta arzatoare sa fie militari"
Raspunsurile m-au surprins placut si din ele am invatat faptul ca,daca imi doresc ceva,pot sa o fac,indiferent de cei din jur,sau de alte obstacole.
Si pentru ca,am dorit sa ma inscriu la liceul militar dar,problemele mele cu vederea au fost un obstacol,am ales sa continui cu un liceu normal iar apoi,cine stie ce imi va rezerva viitorul,sa ajung in armata.Nu in armata exclusiv.Armata este grea.Razboiul este greu.Viata acolo este dificila.Totul depinde de mine.Si politia este un punct pe lista mea.Mi-au spus sa nu ma dau batuta.Mi-au spus ca nimic nu ma poate impiedica. PRIN SPORT SI INVATATURA,VOI REUSI.Nu neaparat in cariera militara,in tot ceea ce vreau sa fac.Dar acum nu vorbesc despre mine...
Vorbesc despre acesti eroi.Acesti oameni minunati pe care am avut ocazia sa-i intalnesc.
Si le multumesc tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui eveniment,pe care nu-l voi uita niciodata.Si mai ales ca,am decis sa scriu despre aceasta zi,9 martie 2017,pe blogul meu,si aici va ramane,pentru a vedea si alti oameni povestea eroilor romani.
Nu doar despre acestia 2 este vorba.Despre toti.Absolut toti membrii armatei romane.Toti merita apreciati.
Iar eu una,ii respect si ii apreciez din tot sufletul meu! Merita respectati.
Si merita sprijiniti,pentru ca au puterea sa participe la jocurile Paralimpice,dupa episoadele tragice din viata lor,ce i-au marcat.
"GO INVICTUS!" Va dorim victoria!
Comentarii
Trimiteți un comentariu